Lupta cu diavolul, ca o partidă de şah

M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.

Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele  Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor?

Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el.

Necuratul aşteaptă şi un an… şi zece… atâta timp cât îşi va îndeplini scopul.

Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate… mici… dar multe. Uşor, uşor mă răcesc.  Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele.

M-am lăsat păcălit, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine.

Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti…. M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa… nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: “Viaţa mea de iad s-a apropiat”.

Luptă continuu, nu te  lăsa înşelat căzând în păcatele mici… cât de mici ar fi… se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc.

“Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”.

Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie. Nu vă daţi după cele lumeşti… vă furaţi singuri căciula!

Luptă se termină doar când “aţi închis ochii”.

(Claudiu)

Viaţa prin şah

Între viață și șah se pot construi paralele și alegorii, ceea ce nu ar trebui să fie suprinzător pentru niciun cunoscător, fie și într-o măsură moderată, al bătrânului joc de șah. Complexitatea deosebită a șahului (concretizată, de exemplu, în numărul pantagruelic de posibile poziții diferite una de cealaltă) ar putea să relaționeze cu bogăția imaginarului uman, spre a da naștere la numeroase astfel de legături între viața omului în sine sau numai aspecte ale ei -pe de-o parte- și universul șahist, pe de altă parte. În continuare, voi da o serie de exemple spre a-mi susține punctul de vedere expus anterior, cu speranța că le veți găsi pertinente și originale.

1. Viața ca o partidă de șah: etapele, lupta cu schimbările, timpul-limită, piesele ca „talanți”, regele-suflet, „matul” către fericire

Compararea vieții omului cu o partidă de șah reprezintă cea mai amplă formă de manifestare a imaginației în contextul prezent. Când vorbim de o partidă de șah, implicăm din start mai mult decât dacă facem referire la o anume poziție de pe tablă, ce poate apărea într-unul din momentele jocului (deschidere, joc de mijloc, final). O partidă, la fel ca viața, se desfășoară pe diferite etape, presupune dinamism, trecerea timpului, luarea deciziilor, anticiparea unor evenimente, sacrificii și multe altele.

Ca o primă remarcă, luăm cele trei etape ale jocului de șah și le punem față în față cu trei mari perioade din viață: copilăria, tinerețea și bătrânețea.

Deschiderea constituie etapa de debut a unei partide, putând avea corespondent în viață perioada copilăriei, când ființa umană se familiarizează cu ceea ce înseamnă a viețui și când dezvoltarea (cu deosebire fizică) se realizează cel mai intens. Astfel, în deschidere, se caută dezvoltarea cât mai multor piese, plasarea lor pe câmpuri bune, protejarea regelui, valorificarea potențialului de la start. Aici, mutările se fac în general din reflex, la fel cum în copilărie se acționează de cele mai multe ori cu spontaneitate, ancorare în imediat, cu o simplitate specifică nivelului provizoriu al dezvoltării. Liniile de acțiune se cunosc bine, se întâlnesc deseori, la fel ca și mutările din deschidere (spre exemplu, o deschidere precum 1.d4 d5 2.c4 c6 se poate găsi la un milion de partide, după cum apariția gânguritului la 4 luni de la naștere se întâlnește la un număr impresionant de copii).

Mergând mai departe, ajungem la jocul de mijloc, ce corespunde tinereții. După terminarea deschiderii, sesizăm o parte unde complexitatea sporește, unde încă avem multe piese și idei pentru continuare. Simțim că lupta abia începe, că avem în sfârșit șansa de a ne concretiza anumite planuri și urmărim să luăm un avantaj prin care să ne asigurăm finalul favorabil. Pozițiile din jocul de mijloc nu mai sunt des întâlnite, cum găseam în deschidere.

Având aceste repere, să aruncăm acum o privire asupra perioadei tinereții: ne aflăm în anii când aptitudinile și calitățile noastre se individualizează, când ni se conturează foarte puternic personalitatea (a se compara cu stilurile anumitor șahiști, mai puțin sesizabile în deschideri). Avem expectații mari, dăm un randament superior copilăriei și, desigur, căutăm în permanență să ne asigurăm un viitor liniștit, frumos. Mulți devin greu previzibili, iau decizii radicale, ce le pot schimba pentru totdeauna viețile (viitorul) în bine sau în rău. Am preferat aici tinerețea în locul „vârstei adulte” spre a surprinde mai bine acest avânt de idei şi variații.

Ultima etapă a partidei de șah, finalul, presupune deosebită complexitate, poziții care au șanse mici să se regăsească altundeva, capacitate de calcul adânc, de valorificare a celui mai mic avantaj (material sau pozițional) în vederea obținerii victoriei. Multe partide ce ajung în această etapă deosebit de dificilă se decid la un singur pion, sau depinzând de plasamentul regelui. O regulă a finalurilor este ca regele să fie folosit activ, central, de unde poate servi ca o armă redutabilă în atac. De asemenea, înțelegerea puterii pieselor și utilizarea ei conformă cu „realitatea tablei” constituie o aptitudine indispensabilă pentru cel ce joacă un final (de exemplu, relația dintre cal și nebun, piese de valori apropiate, care „preferă” însă poziții diferite în finaluri).

Probabil există păreri ce susțin o pierdere din complexitate în finaluri, dar aceasta nu este dată de numărul de piese, ci de adâncimea calculelor, de importanța pe care o ia fiecare detaliu ce în jocul de mijloc părea departe de a înclina balanța. Continuând paralela, vârsta bătrâneții se trăiește cu un dinamism mai puțin accentuat, iar o parte din aptitudinile anterioare (cu deosebire cele care țin de fizic) se pierd. După cum pe tablă rămân puține piese în finaluri, așa și la bătrânețe, omul rămâne cu un pachet de „arme” ce trebuie bine înțelese, pentru ca folosirea lor ulterioară să ducă la buna adaptare, la împlinirea de sine, ceea ce ar echivala cu victoria din șah. Mai trebuie observată aici relația dintre regele activ din finaluri și sufletul de care omul poate începe să se îngrijească mai mult la bătrânețe. Metafora „regele – suflet” va fi discutată în alt paragraf, mai detaliat. Din această primă paralelă, înțelegem că șahul nu face nicio excepție când vine vorba de cum se realizează dezvoltarea umană – de la simplu la complex. Desigur, această comparație a fost făcută considerând doar partidele de șah „întregi”, precum și o viață care să nu se sfârșească mai înainte de atingerea bătrâneții.

Următoarea abordare introduce termenul de „luptă”, mizând pe faptul că atât viața, cât și șahul reprezintă o anume bătălie. Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj.

Pentru a crea o astfel de paralelă nu vom considera lupta care se dă între cei doi jucători în timpul unei partide, ci acea luptă pe care un jucător o dă cu schimbările de pe tabla în cauză (făcute, ce-i drept, de adversar prin diversele sale mutări). Șahistul poate vedea fiecare mutare din partea opusă ca pe o schimbare căreia trebuie să îi facă față cu succes. Previzibilă sau neașteptată, poziția de pe tablă constituie un adversar în sine pentru cel aflat la mutare; ea determină măsurile ce vor fi luate pentru a obține victoria.

În contextul vieții omului, aceste poziții pot însemna evenimentele noi, situațiile în fața cărora este pus cineva și care necesită răspunsuri din partea acestuia. Unele sunt tipice și au replici pe măsură, în timp ce altele „ne dau de furcă”, având un grad sporit de dificultate și inedit. Deciziile luate constituie „mutările” pe care le facem în viață și, de cele mai multe ori, ne este imposibil să revenim la „poziția” de mai devreme, dacă ne raportăm aspecte precum trecerea ireversibilă a timpului sau impactul deciziilor noastre asupra evenimentelor ulterioare. Cu toate acestea, nu trebuie să pierdem din vedere repetarea unei poziții, care se întâlnește adesea în partidele de șah încheiate la egalitate. Prin analogie, există oameni care dezvoltă o anume rutină zilnică, părând să facă aceleași „mutări” la nesfârșit, dacă și contextul în care ei se află le permite această manieră de abordare. Repetiția poate semnifica un compromis făcut cu însăși viața, omul nefiind capabil de a vedea o altă „variație” și acceptând, de teamă în principal, realitatea unei „partide” nedecise, asemenea unei vieți trăite într-un mod ce ne determină să regretăm că nu am putut mai mult. Perspectiva luptei cu schimbările pune accentul pe răspunsul la provocare atât în șah cât și în viață, nepierzându-se din vedere scopul bătăliei – matul și, respectiv, fericirea.

Timpul este o coordonată de maximă importanță în existența noastră, ce nu poate fi ignorată atunci când ne facem felurite planuri, mici și mari, pe termen scurt sau lung. Trecerea timpului este o certitudine și, drept urmare, știm că avem o limită în a viețui și, prin transpunere, pentru a ne efectua mutările. Partidele de șah de nivel deosebit impun un timp-limită pentru fiecare jucător, de la un minut pentru întreaga partidă (stilul „bullet”) și până la ore întregi (sau chiar zile per mutare, depinzând de contextul în care se joacă). Diferența majoră dintre viață și șah în ceea ce privește timpul este dată de prestabilirea perioadei în cazul șahului.

Trăind, suntem siguri doar de „sunatul ceasului”, dar nu putem decât să aproximăm când se va petrece acest ultim eveniment. Baza pe care se construiește paralela vizează nu cunoașterea duratei, ci siguranța unei limite temporale. Șahistul simte uneori cum se adânceste în criza de timp, când trebuie să dea rapid pe tablă niște răspunsuri, să descopere linia câștigătoare sau o portiță de ieșire dintr-o situație dificilă. În astfel de momente, erorile se regăsesc cel mai des, ele având drept consecințe pierderea inițiativei, a unui posibil avantaj acumulat anterior sau, desigur, chiar a partidei. Astfel, se înțelege că timpul este o resursă ce trebuie foarte bine gestionată într-o partidă de șah. Viața ne descoperă destule astfel de momente dificile, când suntem presați de timpul avut la dispoziție pentru a rezolva anumite sarcini, sau când știm că nu putem să fim pasivi o lungă bucată de vreme fără a suporta anumite consecințe. Uneori comitem greșeli pentru că suntem în grabă, greșeli pe care le regretăm mai târziu, reevaluând situația și descoperind oportunități mai bune pe care le-am ratat – toate acestea pentru că nu ne permiteam să petrecem prea mult timp fără să acționăm cumva. Trebuie făcută aici mențiunea că, în șah, timpul poate fi relaționat și cu numărul de mutări făcute pe tablă, de o eficiență variabilă (spre exemplu, spunem că un jucător câștigă „timp” sau „un tempo” când își forțează adversarul să facă mai multe mutări pentru același obiectiv secundar al jocului). În viață, aceste „tempo”-uri pot fi relaționate cu modul în care cineva realizează o anumită sarcină cu mai multă ușurință decât se considera la început, apelând la mai puține măsuri, salvând energie și crescând eficiența.

În ceea ce privește „armata” de 16 piese pe care jucătorul o are la startul unei partide, aceasta este alcătuită din piese cu caracteristici și valori diferite, fiecare având o anumită contribuție (sau un potențial) în joc, reușita depinzând de felul în care ele sunt utilizate. Această paralelă are în vedere statutul de „talant” pe care piesele le au într-o transpunere a lor în viața omului (preluându-se deci motivul biblic al talantului).

În șah, folosirea corectă a pieselor este calea sigură spre succes: piesele „preferă” anumite câmpuri, „se comportă” diferit, au putere mai mare sau mai mică depinzând de poziție și servesc atât atacului, cât și apărării. Dacă o piesă are rol defensiv în deschidere, finalul o poate surprinde ca element central în atac. Șahistul trebuie, așadar, să găsească cele mai bune moduri, în funcție de situație, pentru a se servi de piesele sale. Paul Morphy spunea, în secolul al XIX-lea: „Ajută-ți piesele pentru ca și ele să te poată ajuta”. Ce sunt însă piesele în viața noastră, pe „tabla vieții noastre”? Ele reprezintă calități personale, aptitudini diverse, trăsături de personalitate (talanți) care, posedând un anume potențial, trebuie să ne conducă la o anumită performanță.

De la potențial la performanță este un lung drum, presărat cu tot felul de „poziții”, care mai de care mai complicate, solicitându-ne cu tot ce avem mai bun, spre a obține victoria. Desigur, în șah, piesele sunt standardizate, proprietățile lor nu diferă de la o partidă la alta. Pentru toți, se aplică aceleași reguli privind mutarea legală a pieselor. Modul în care sunt mutate ele, însă, variază de la un jucător la altul, putând reprezenta urmarea aplicării unor principii de joc, a unor legi ale jocului bun, demonstrate cu trecerea timpului.

Pe de altă parte, personalitatea fiecărui șahist se conturează cu fiecare partidă jucată într-un stil personal, cei mai buni șahiști din istorie fiind adesea recunoscuți după modul de a răspunde (prin mutarea pieselor) în anumite situații de joc. Spre exemplu, Tigran Petrosian excela în apărare, de multe ori creând adevărate baricade imposibil de dărâmat pentru adversarii săi; Mihail Tal era „spectaculosul”, jucătorul care urmărea ineditul, surpriza, sacrificiile; Bobby Fischer juca multe finaluri foarte bune cu nebunii și așa mai departe. În același fel, oamenii își creează personalitățile originale conform modului de utilizare a talanților posedați, dar, spre deosebire de șah, unde fiecare joc se ține cu aceleași piese, viața ne descoperă mult mai multe astfel de „piese”, cu o singură deosebire – regele, care în transpunere ar deveni sufletul (înțeles ca esența omului respectiv, „motorul” care i-ar guverna întreaga ființare, temelia pe care își așază viața și în absența căreia totul s-ar prăbuși). În rest, dacă pe tablă dama este piesa cu cea mai mare putere de atac, cu valoare deosebit de mare, care decide foarte multe partide, în viață, ea trebuie înțeleasă drept „talantul cel mai de preț” al cuiva, care poate varia semnificativ de la o persoană la alta. O anume „damă” există la oricine, „forma” sa depinzând de particularitățile individuale ale fiecăruia dintre noi. La fel stau lucrurile și când ne referim la piese de valori mai mici (adică diversele arme secundare pe care oamenii le dezvoltă și de care se folosesc) – diferă de la un caz la altul, dar au valorile lor acolo unde se identifică.

(Bogdan Anicescu)

Pionul, o piesă de şah din altă lume

16 piese, 16 componente  ale unei armate împărţite pe două rânduri. În prima linie cei 8 pioni care stau ca un zid de apărare înaintea familiei regale, a cavaleriei, a episcopilor şi a turnurilor de control. Pionul e singura piesă de pe tabla de şah căreia i s-a încredinţat prima mutare.

Marele şahist rus, Anatoly Karpov spunea:  “Pionii nu creează doar schiţa întregului tablou, ci ei sunt şi pământul, fundaţia pe care se va construi orice poziţie viitoare.”

Pionii, deşi limitaţi în mişcări şi cu un atac firav, prin poziţia lor vor decide întreaga luptă. Aşezarea lor va întări apărarea sau dimpotrivă, va crea spaţii vulnerabile uşor de speculat pentru adversar.

Pionii sunt asemenea gândurilor rele, firave şi iniţial fără prea mare putere de a influenţa realitatea, dar care cu cât persista în jocul minţii omului cu atât capătă şanse mai mari de a se transforma în fapte, aşa cum pe tabla de şah pionii neopriţi la timp se transforma la capăt în regine.

Pionul este soldatul devorat, gata primul să-şi dea viaţa în focul luptei. Pionul este omul simplu de la ţară, este omul sărac şi cinstit. Pionii sunt poporul.

Pionii sunt faptele bune cele mici şi multe. Pionii sunt gesturile mici dar cu mare influenţă în timp. Pionii sunt faptele mici pe care se vor construi în viitor faptele cele mari.

Pionii merg doar înainte, fără posibilitate de a da înapoi nici măcar un pas. Scopul şi puterea lor stă tocmai în posibilitatea de a se transforma într-o piesă de valoare mult mai mare. Pionii sunt asemenea creştinilor care odată botezaţi au ca scop doar Învierea, nu se mai uită înapoi, nu se mai întorc la omul vechi ci înaintează fără frică şi cu speranţa că într-o zi se vor transforma, vor trece din moarte la viaţă, ajungând asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu. În asta şi stă puterea creştinilor în faţa celor care-i prigonesc: în nădejdea Învierii. Creştinii se aruncă cu capul înainte în faţa morţii pentru că pentru ei moarte e un mare câştig. Pionii sunt armata drept-credincioasă a lui Hristos. Pionii sunt sfinţii mucenici gata să-şi de viaţă pentru  poruncile lui Dumnezeu, decât să calce strâmb şi să păcătuiască.

Pionul este singură piesă care nu poate ataca înapoi, în pătrăţelele din spate, ci doar înainte, în cele două diagonale. Odată ce a trecut de o poziţie de atac nu se mai poate întoarce şi nu mai poate emite nicio pretenţie asupra ei, ba dimpotrivă devine mai vulnerabil. Creştinii sunt primii care trebuie să ierte pe oamenii cu care s-au certat, şi să uite, să nu-şi mai aducă aminte de răul pe care alţii l-au făcut, să nu se mai uite înapoi. Un creştin adevărat nu-i mai judecă şi nu le mai face rău celor cu care în trecut nu s-a înţeles bine.

Deşi cel mai slab valoric de pe toată tabla de şah, pionul e singurul care se poate autodepăşi, care își poate schimba condiția, care poate spera să ajungă mai bun decât este. Cu cât înaintează spre capătul liniei pionii cresc din ce în ce mai mult în valoare, putând fi schimbaţi pe piese mai grele valoric. Pionul e singurul care moare şi apoi înviază mai puternic decât era. Asemenea pionilor, credinţa în Dumnezeu şi faptele bune sunt singurele care duc la Înviere. Înţelepciunile lumii, asemenea celorlalte piese de şah, deşi par mari şi puternice, valoroase şi lăudate de toate lumea, totuşi n-au ca finalitate Învierea, iar la un moment dat vor dispărea, fără a da celor ce le posedă posibilitatea transformării.

Pionul este singura piesă de pe tabla de şah care poate ataca pe o poziţie neocupată de vreo piesă dar tranzitată la un moment dat. (En pasant) Pionul poate ataca retroactiv. E ca şi cum nu s-ar supune regulilor jocului şi timpului de joc, capturând un alt pion care la un moment dat a trecut pe acolo, dar acum e pe o altă poziţie. E ca şi cum ar da timpul înapoi pentru a-şi cere drepturile.

En pasant-ul şi transformarea pionului în regină sunt semne că pionul, paradoxal, deşi cea mai simplă piesă de şah, este cea mai atipică. Pionul pare că joacă în două lumi paralele, în care timpul se trăieşte diferit.

Creştinul, asemenea pionului, trăieşte în două timpuri diferite, timpul acestei vieţi trăit în societate şi veşnicia lui Dumnezeu pe care o trăieşte prin intermediul sufletului.

Pionul care ajunge la capăt şi se transformă în regină, răsturnând balanţa valorică a meciului şi dând o mare forţă armatei din care face parte este asemenea lui Hristos care ducându-şi viaţa până la capăt fără  păcat, moare şi înviind îi salvează pe toţi, răsturnând miraculos întregul curs al istoriei: înainte și după Hristos (î. Hr. și d. Hr. sau varianta seculară î.e.n și e.n).

Cei opt pioni aşezaţi unul lângă altul, formând un cordon puternic de apărare, sunt asemenea monahilor din mănăstiri care stau înaintea lui Dumnezeu şi se roagă pentru mântuirea întregii lumi. Monahii stau în prima linie a luptei cu diavolul aşa cum pionii stau în prima linie a luptei cu duşmanul.

Pionii, deşi sunt mulţi, sunt mereu apăraţi din spate de piesele mai puternice, fără de care ar cădea uşor. Pionii sunt poporul drept credincios care fără călăuzirea episcopilor, preoţilor şi a diaconilor cu uşurinţă pot cădea în păcate şi în final chiar devia de calea mântuirii.

Menţinerea unei legături strânse între pioni poate aduce un mare avantaj pe parcursul partidei şi jocul se va concentra în final în jurul lor. La fel, menţinerea unei legături strânse între creştini poate aduce un mare bine întregii Biserici, de fapt întregii lumi. Cu toate acestea pionul, în anumite partide poate fi definitoriu pentru rezultatul final de pe tabla de șah  așa cum în anumite perioadei ale istoriei Dumnezeu s-a folosit doar de un singur om pentru a influenţa şi chema la mântuire mii de alţi oameni.

Jucătorii de şah începători sau din nivel mediu subevaluează puterea de joc a pionilor. Dacă un şahist ar înţelege valoarea pionilor cu adevărat ar putea câştiga foarte multe partide. La fel, dacă oamenii ar aprecia credinţa în Dumnezeu la adevărata ei valoarea ar putea câştiga foarte multe în viaţă și mai ales viața veșnică.

Pionul e singurul care are un ideal pe tabla de şah. Pionul fără posibilitatea de a se transforma în regină este ca omul credincios fără posibilitatea de a învia după moarte.

“Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre… “(1Co 15, 13-17)

(Claudiu)

Piesele de şah şi Biserica lui Hristos

Elementul cel mai important de pe tabla de şah este regele.Toate celelalte piese au un singur scop: apărarea sa. Deşi regele poate fi adus în “şah mat”, interesant este faptul că regele nu ‘se ia’. Deşi atacat, el rămâne pe tabla de şah. Acesta este recunoscut şi prin crucea sa.

Regele este Hristos. Există duşmani ai Lui, care Îl atacă, dar există şi credincioşii,care Îl apără, uneori chiar cu preţul vieţii. Însă El este veşnic şi efortul duşmanilor de a-L doborî este în zadar. Aceştia pot duce multe suflete din cele care Îl apară la pierzare,dar nu pot distruge Regele. De remarcat este şi faptul că Regele este cea mai statică piesa.El priveşte cum prietenii săi Îl apăra şi respecta libertatea de gândire a duşmanilor. Decizia Sa o vom afla abia la judecata de apoi.

Cele mai multe posibilităţi de apărare a regelui şi a celorlalte piese le are, cu siguranţă, regina. Aceasta se poate deplasa în trei direcţii şi pe orice număr de pătrăţele.

Regina Cerului este Fecioară Maria. Ea sare în apărarea noastră şi mijloceşte pentru noi înaintea lui Hristos,aşa cum a mijlocit dintotdeauna. Ea este cea care se jertfeşte cel mai mult pentru Dumnezeu şi Biserică, începând cu zămislirea sa  Ea îi este şi fiica,dar şi Mama.

Turele au şi ele două posibilităţi de deplasare, dar numai în linie dreaptă. Aceştia sunt duhovnicii, care îi călăuzesc pe credincioşi pe calea cea dreaptă şi cu adevărul de credinţă îi înving pe duşmani.

Există şi nebuni pentru Hristos. Aceştia,deşi în ochii lumii se deplasează fără noimă, prin ‘nebunia’ lor, ei înving păcatul.

O facilitate specială a cailor faţă de celelelte piese este că aceştia pot ‘lua’ o piesă,chiar dacă înaintea ei se afla altele. Aceştia sunt călugării, care lupta cu patimile în tot ceasul şi datorită experienţei lor duhovniceşti, pot trece cu uşurinţă peste multe din păcate, pentru a le doborî pe cele mai mari.

Pionii sunt credincioşii. Deşi aceştia au o autoritate redusă, iar mişcările lor sunt reduse faţă de ale celorlalte piese, aceştia sunt numeroşi şi sunt plasaţi în prima linie. Credincioşii sunt primii atacaţi de către duşmani, deoarece majoritatea nu cunosc toate dogmele cele adevărate.

Aceştia sunt atacaţi, la începutul jocului, de către ceilalţi pioni. Apoi, intră în joc şi piesele mai puternice.La final, rămân regii şi reginele.În viaţă, mulţi oameni fac rău, dar în spatele faptelor lor nu se află doar ei înşişi, ci şi cel rău,ei fiind numai ademeniţ, devenind nişte instrumente ale sale.La finalul jocului,cei doi regi rămân pe tabla de şah. Observăm că toate piesele pot sta în imediata apropiere a celor adversare, în afară de regi. Aceştia nu se pot apropia unul de altul la o distanţă mai mică de două pătratele. Războiul de pe tabla de şah nu se da între pioni, cai, nebuni şi ture, ci între cei doi regi, între bine şi rău, între alegerea conştientăa  binelui sau a răului.

De remarcat este faptul că, deşi de cealaltă parte a baricadei, piesele sunt negre, ele au aceleaşi posibilităţi de deplasare. Necredincioşii pot ajunge la credinţă, deoarece sunt creaţi tot după chipul lui Dumnezeu. Ei doar folosesc greşit calităţile date de Dumnezeu, de aceea nu câştigă. Prin spovedanie sinceră, aceştia pot deveni, din piese negre, piese albe. Cu excepţia regelui negru, care nu vrea să se apropie de Regele Alb şi continuă să vrea să fie stăpân. Diavolul care nu vrea să se pocăiască şi să-şi ceară iertare la Dumnezeu pentru tot ce a făcut.

(Ioana)

Tabla de joc, timpul, piesele şi mutarea lor

Şahul este cu siguranţă printe cele mai interesante şi mai atractive jocuri din lume, datând de la jumătatea secolului al XV-lea, având ca străbun un joc indian mai vechi: shatranj. Nu este un joc simplu dar nici unul complicat și poate fi jucat de către copii dar poate pune la încercare şi adâncimea minţii celor mai puternici şahişti ai lumii.

Există multe conexiuni între regulile şi desfăşurarea jocului de şah şi legile şi trăirea vieţii noastre pe pământ.

Acţiunea se desfăşoară pe o tablă de joc de 64 de pătrăţele, 8 pe lungime, 8 pe lăţime. Opt este cifra veşniciei în Biserica noastră,  este cifra care aduce aminte de Învierea Domnului, de restabilirea creaţiei, de mântuirea omului. Aşa cum jucătorii de şah îşi mută piesele pe o tablă brăzdată de linii şi coloane cu 8 pătrăţele, aşa şi viaţa noastră este brăzdată de perspectiva veşniciei, de credinţa că există o viaţă după moarte, de nădejdea că există un Dumnezeu bun, drept şi iubitor. Cele 64 de pătrăţele definesc lumea în care se ciocnesc strategii fascinante de joc, un spaţiu perfect: 8×8. Universul creat defineşte spaţiul perfect în care omului i s-a rânduit să trăiască, lumea minunată plină de taine în care omul a fost pus ca stăpân, în care cel cu chip asemenea lui Dumnezeu a fost lăsat liber să gândească, să creeze şi să iubească.

Jocul de şah este contra timp, un timp egal stabilit dinainte pentru ambii adversari; fiecare gândeşte şi mută pe timpul lui. Primul dintre jucători căruia i-a expirat timpul, nereuşind să câştige până în acel moment, pierde, fiind declarat învins. După căderea în păcat al lui Adam a apărut şi pentru noi timpul. Putem trăi veşnic, dar viaţa noastră pe pământ este limitată. La un moment dat timpul acordat de Dumnezeu va expira. Fiecare îşi foloseşte timpul cum crede de cuviinţă, dar la sfârşit doar cei chibzuiţi câştigă. Se întâmplă într-o partidă de şah ca unul din adversari să aibă un mare avantaj de poziţie sau un avantaj material (piese în plus) şi totuşi să nu reuşească să dea mat şi timpul să-i expire. Deşi un astfel de jucător a avut la îndemână toate mijloacele prin care putea să câştige, totuşi a pierdut. Aşa este şi-n viaţă, unii din noi avem de toate şi nu ne lipseşte nimic, şi totuşi nu ştim să ne câştigăm veşnicia prin tot ce ni s-a dăruit. Şi pierdem… pierdem împărăţia cerurilor…

Şahul – unul dintre cele mai frumoase jocuri create vreodată

La vârsta de 5 ani tatăl meu m-a îmvăţat să joc şah. Eram foarte încântat, era ceva nou iar dificultatea şi complexitatea mutărilor mă fascina. Jucam cu tata dar lupta era inegală pentru că de-abia învăţasem să mut piesele iar el încerca de multe ori să mă lase să câştig, ca să mă bucur.

Într-o zi îi vine tatei o idee: să joace fără cele două turnuri şi fără damă pentru ca partida să fie o provocare şi pentru el. Zis şi făcut: înainte de a începe partida, scotea de pe tabla cele două turnuri şi dama, şi juca cu puţinele piese care îi mai rămâneau. Era greu, se chinuia, dar juca cinstit, era garanţia pentru mine că dacă voi câştiga o voi face pe drept.

Cu timpul tata a observat că nu mai poate juca fără 3 piese aşa de importante pentru că pierde, iar forţele noastre sunt inegale, aşa că a hotărât să joace doar fără un turn şi o damă. După ceva timp a spus că va renunţa doar la damă şi când avem eu 8-9 ani am ajuns să jucam cu toate piesele pe masă.

Aşa a reuşit tata să mă facă să îndrăgesc acest joc. Lui nu-i plac jocurile care implică noroc: cele de cărţi sau cu zaruri, fiind de părere că o victorie se datorează mai mult şansei decât câştigătorului şi puterii lui mentale.

Mi-aduc aminte cum jucam uneori doar cu regele şi pionii sau doar cu caii şi nebunii, excerciţii care erau menite să dezvolte în mintea mea, capacitatea de a realiza cât de puternică poate fi fiecare piesă. Tata avea cărţi de şah mai vechi, cu probleme care trebuiau rezolvate şi care aveau următorul enunţ: Albul mută şi câştigă in 5 mutări. Era foarte interesant şi atrăgotor pentru mine ca şi copil.